Concurs Poveste: Uluitorii

De catre Adriana Petre, 

Uluitorii – pentru ca va fi uluitor daca terminam. Maratonul Bucuresti, 9 Octombrie 2011 - Ioana 1:15, Adriana 1:17, Diana 1:05, Tibi 0:46.

Cu totii imi spuneau ca voi reusi, ca nu este chiar atat de greu, ce senzatie superba este la finish, ca probabil o sa am un hop pe la jumatatea traseului meu imens de 10 km, dar stii cum e toti sportivii au acel moment cand simti ca “you hit the wall”. Stiam povestea unei bune prietene cand la primul maraton, pe la aproape 30 de km a simtit ca sistemul nu o mai asculta, corpul alerga teleghidat, dar ea gandea doar nu mai pot…totul pana cand a intrecut-o un batranel cam de 60-70 de ani si a imbarbatat-o. Eu deja ma simteam total pregatita psihic pentru acel moment, dar…                                                                                                     

Asteptam la punctul de schimbare stafeta si o asteptam pe Ioana sa ajunga. Trece Laura pe langa noi:”Hai Adriana, pregateste-te. Acum vine si Ioana”. Oh boy…oh boy…here goes nothing J Apare Ioana si toata lumea o felicita, ea este super fericita ca a terminat si inca bine, Diana a trecut stafeta de la glezna ei la a mea (asa de strans incat la sfarsitul cursei nu o mai simteamJ) si dai…play mini ipod-ul…muzica incepe, eu eram foarte multumita de aceasta idee mirobolanta de a participa intr-o duminica ploioasa de octombrie la maratonul                             

Bucurestiului. Toate acestea au durat pana cand am ajuns, ca toti       sportivii de performanta de altfel, la momentul in care am inceput  sa ma gandesc brusc: “ Doamne ce ploua…e groaznic afara…ma doare gatul…tusesc…dar ma durea dinainte de cursa…sa vezi ce pneumonie fac eu acum…cine m-a pus…ce a fost in capul in meu…ce mi-a trebuit alergare. Inteleg ca iti place sa alergi, dar o ploaie groaznic de mocaneasca?!?...nu mai pot…ma doare glezna( stii doar ca ti-ai sucit ligamentele acum 6 ani si in loc de 7 zile in gips ai stat doar una – de asta te doare) nu are sens sa te fortezi…plus ca nu mai pot…ce a fost in capul meu…ia uite imi curge si nasul..gata am racit rau rau de tot..trebuie sa termin cu prostia asta. O Doamne, dar ce o sa zica Diana? Tibi ma omoara clar! Aproape ca imi dau lacrimile …Asta e! Plang! Ii sun si le explic ca nu mai pot, ca e raceala, ca e glezna, ca nu e de mine, plaaang si acum na trebuie sa ma ierte! :( Toate aceste ganduri imi treceau prin capsor  cam prin fata Tribunalului, adica de la start prima intersectie pe blvd Unirii . Pentru cei care intreaba la a cata tura eram, echipa noastra de stafeta era formata din patru oameni, fiecare cu tura lui…deci da I hit the wall cam la aproximativ 300 m de la start
art.

Nu am renuntat doar pentru ca am o putere manipulatoare (so I’ve been toldJ) pe care am exercitat-o asupra meaJ: “Haide sa incercam pana la piata Unirii…haide domne ca e super putin, iti creezi singura probleme…hai ca poti, ia uite ca a inceput Tina Turner…hai pe ritm alert…mai usurel acum la strofe, mai strong la refrenJ cert este ca am reusit sa ma conving sa inaintez pana am trecut de Piata Unirii si am cotit pe Spaiul Unirii. Am luat un pahar cu apa si un gel high5(nu e reclama, este purul adevarJ) si apoi inca un pahar cu apa. Toate acestea in mers…m-am innecat evident. 
M-am linistit si apoi mi-am dat seama ca nu este asa de groaznic sa alerg stiind ca mai am vreo 7-8 km in fata. Mi-am mentinut ritmul, am mers foarte putin(desi la antrenamente mai mult mergeam decat alergam) doar cat sa beau apa, patita fiind la primul pitstopJ

Bineinteles ca si pe mine m-au depasit doi sau trei domni in etate, demni de toata stima si care m-au ambitionat si mai tare. Desi mintea urla: “OPRESTE-TE. Mai mergi un pic.” Eu iarasi aplicam tactica manipulare stafeta 10 km garduri si imi impuneam targeturi usor de atins( ca un bun si cumsecade om de vanzari lucrez eficient doar pe baza de targeturi), doar ca nu ma opream la atingerea unuia ci chiar inainte de asta:”Haide ma daca ai putut pana la formatia de salsa, siguuuur poti si pana trecem de facultati…haide ma pe bune chiar nu duci tu pana la libanez(El Capitan –pentru cunoscatori)…si tot asa pana la pitstop unde aveam voie sa merg si sa alimentez cu apa plata.

Cel mai simpatic lucru, dar nu prea, pe tot parcursul stafetei mi s-a parut un domn – austriac as zice – care ma depaseste pe interior pe la km 6, si dupa ce trece cu vreo doi pasi de mine, se intoarce si ma intreaba: “How are you?” Iti dai seama, eu ma gandeam, cat de groaznic si de terminata arat daca pana la urma cineva se indura si ma intreaba cum sunt, daca mai pot samd…”I’m fine. It’s ok”…Carry on, eu resist…dar nu, pentru ca nu asta era intentia. “Sooo.Are you doing the whole marathon?” Domnul avea chef de discutii si sa mentionez ca practic alerga cu spatele. “Aahh no. Only relay.” “So this means you finish after this lap…What are you doing later?”J)) WHAT??? L-am refuzat elegant dupa perioada de stupefiere. A zambit, mi-a urat bafta si si-a continuat maratonul( dupa gazele, se pareJ).

Sa revenim la lucrurile serioase si trebuie sa spun ca dupa acel moment de ratacire cam pe la 300 m nu am mai nutrit nici o secunda dorinta sau nevoia de a ma opri. Senzatia de la finish a fost bineinteles extraordinara si abia astept sa repetam figura si la Cluj.

Sunt sigura ca toti cei trei coechipieri m-ar fi iertat pana la urma pentru abandon, insa eu cu siguranta nu.